UMBRE PE SMOCHINI

TEXT PUBLICAT IN REVISTA"TARA MEHEDINTULUI"

 Părinţilor mei cu ocazia împlinirii a cincizeci de ani de căsătorie, dedic acesta carte ca mulţumire pentru strădaniile lor de a-mi fi dezvoltat gustul pentru  tot ce-i frumos.

Amintirile mele despre Ada Kaleh

Vizitele de duminică după masa  la Ada Kaleh îmi deveniseră nespus de dragi, mă comportam probabil ca un  mic animal ademenit cu ceva bun de mâncare  dar nu foarte  uşor de îmblânzit.

Aventura începea odată cu traversarea părţii de Dunăre dintre malul românesc şi insulă. Un barcagiu totdeauna amabil  ne demonstra că barca acea a lui nu se va răsturna, balansând-o demonstrativ, spre a  ne căpăta încrederea în special a mamei mele care nu ştia sa înoate. 

  Lumina reflectată de valuri  pe tulpinile smochinilor aflaţi în imediata vecinătate a malului lăsa umbre mişcătoare. Imaginea aceea era mirifică...

Apoi cetatea îmi plăcea nespus de mult cu  cărămida ei  fărâmiţată şi roşiatică.

Intrarăm într-un bar, fumul înecăcios făcea aerul insuportabil şi la mese numai bărbaţi  îmbrăcaţi în cămăşi de pânză ieftina  cu carouri  şi jucau cărţi şi table sau remmy.

 Nu  fu pe gustul părinţilor mei  aşa ca ieşirăm imediat continuându-ne drumul printr-un culoar îngust şi boltit  răcoros în căldura verii pe unde umbra ascunsa între zidurile groase era mai densă, ca o negura neluminată de valuri. Barul  în care am intrat  era mai mult o cofetărie avea pereţii acoperiţi aproape în întregime cu brocart  de mătase plin de flori şi tot decorul păstra o exuberanta orientala.  Exista chiar şi o mistica a luminii ce ajungea până la noi filtrată de bucăţile de sticlă colorată din micile geamuri, şezurăm pe scaune joase, un fel de perne rotunde  tolăniţi ca de culcare. cafele la nisip pentru ei şi pentru mine dulciuri. După ce am epuizat împletirea franjurilor feţei de masă , duhul curiozităţii ce mă stăpânea mă împinse să gust şi eu  din cafeaua adulţilor  să văd cum este. Oribilă.! Urmă un „aaaaa” prelung şi jalnic. Neânţelegând de ce se dau în vânt adulţii  după spurcăciunea aceea amară (după prăjitură cum altfel mi s-ar fi părut?) nu aveam de unde să ştiu că peste câţiva ani avea să fie viciul vieţii mele. Nici combinaţia: cafea cu rahat nu se dovedi a putea fi comestibilă aşa că  indignarea mea  era pe care de a deveni furie ,o furie care putea strica atmosfera în caz ca nu era potolită. O turcoaică bătrânã şi foarte grasă înfofolită toată din cap până în picioare  în ceva negru foarte moale la atingere   veni la noi şi-mi mai oferi ceva dulciuri  altele, admiră ceva ce nu-mi amintesc după care dispăru la fel de discret după o draperie aflată în spatele cofetăriei .Pentru că nu-mi plăcuse cafeaua fiartă în nisip şi pentru că totuşi doream să beau şi eu la rând cu adulţii în scurt timp  îmi aduse o cană mare de cafea dar  din cicoare  bine îndulcită şi cu  mult lapte.

-         Nu mai mânca atâta că are să îţi vină rău !

Tatăl meu încercând să îmi protejeze sănătatea şi aşa şubredă inventă o poveste:

-         Dacă am să  îţi spun cum se face rahatul nu ai să  mai mănânci niciodată în viata ta

-         Nu te cred.

-         Doi turci stau spate la spate, dau din fund uite aşa, şi un altul de  sus deasupra lor toarnă apa cu zahăr.

Povestea mă distră atît de tare încât îi imitam aşa zişii turci producători de rahat spre amuzamentul tuturor.

Un alt capitol  „dificil” era îngheţata, care se găsea de vânzare peste tot dar era tot la fel de dăunătoare sănătăţii mele. Mai mult în interiorul cetăţii oricât era vara de cald acolo era foarte rece şi simpla  şi scurta şedere  între zidurile groase şi umbrite de smochini îmi provoca dureri de gât şi o tuse sâcâitoare. Bătea  un vânt călduţ  ca un curent de pe Dunăre. Nu ştiu cum o fi fost iarna fiindcă nu am fost  niciodată.

Pe malul  Dunării de-a lungul insulei era faleza  acoperită în întregime de smochini .Mergeam agale,  plimbându-ne  în admiraţia  tuturor. Mama totdeauna remarcabil de elegantă, cu părul  proaspăt coafat, cu o fustă din tergal gri-verzui  plisată şi pantofi de lac maro  cu tocuri subţiri şi înalte .La gât purta un lanţ cu medalion cu o piatra verde , încă eu îl am şi  câteodată îl port .Alte ori avea o rochie din mătase naturală cu un imprimeu maroniu cu alb. Atingerea acelui material ,moliciunea aceea fină şi delicată a devenit pentru mine un punct de reper  al senzaţiilor tactile.

În cursul vieţii mele povestind despre  mărimea impresionantă a acelor  smochini nimeni nu avea să mă mai creadă privindu-mă cu toleranţa îngăduitoare ca pe o persoană care distorsionează amintirile. Smochinii  aceea erau mari cît nucii cei bătrâni pentru ca acolo rădăcinile lor sorbeau apa Dunării. Învăţasem ceva vag  la grădiniţă despre turci  în povestea lui Toma Alimoş dar nu puteam crede că  bătrânii aceea purtători de turbane roşii cu ciucure negru şi cu mustăţi mari răsucite ar fost cândva  războinici de temut .

Începusem şcoala .Eu am fost prima promoţie a şcolii construite  în Orşova  . Totul era nou, curat, vopsit, băncile noi nouţe toate la prima folosire. Luasem premiul întâi purtând pe cap coroniţa  de flori a învingătorilor. Aşteptam şi o altă recompensă, vizita aceea la Ada Kaleh  cu rahat si baclavale  şi cu aventura trecerii Dunării în barcă.

-         Ada -Kaleh nu mai este.

-         Cum nu mai este? Dar unde este?

-         Sub apă.

Cum înghiţise  Dunărea insula atît de mare într-un timp atît de scurt  nu-i puteam imagina Dar oare unde era turcoaica mea bună şi cu hainele ei moi şi frumos mirositoare a zahăr ars şi scorţişoara? Dacă se înecase? Am fost liniştită să aflu că turcii plecaseră la Istambul in tara lor. Mai rămăsese unul care venea câteodată  la noi la şcoala şi vindea   fel de fel de bomboane de zahăr: cocoşei transparenţi şi coloraţi, batoane alb cu roşu răsucite şi  dreptunghiuri de zahăr ars cu susan. Nu prea vorbea, cred că nici nu ştia bine româneşte, dar  îl zăream de la distantă datorită turbanului  roşu cu ciucure de mătase, apariţia lui bucurându-mă întotdeauna nespus. de mult . 

~~~Poza~~~

La gradina noastră de pe dealul Alion se afla un şanţ .Nu pe toata lungimea, căci o parte din el urcă în pădure dar este grozav de mare şi de  adânc.

-         Ce-i cu şanţul ăsta  pe aici , de ce nu-l astupăm, să nivelam pământul ?

Acoperirea lui ar fi necesitat un volum foarte mare de muncă inutil de altfel căci şanţul se dovedea a fi foarte folositor pe timpul verii deoarece aduna apa ploilor. Un mic zid  de piatră  acoperit de vegetaţie abundentă  străjuia pământul...

-         In şanţul ăsta  s-au ascuns oamenii, au fost tranşee în timpul războiului  mondial, dar el  este mai vechi, de pe timpul lui Maria Tereza.  Nu mai ştii că era o cetate la Orşova Veche, tot a ei, adică nu locuia ea în cetatea aia, ea locuia la Viena dar a fost construită în timpul ei, cu cărămizi tari aduse de la Lugoj sau de la Jimbolia  până aici şi unde nu puteau urca cu căruţele,  le dădeau din mâna în mână. Când s-a dărâmat oraşul au încercat să o dărâme să ia cărămida din ea  dar nu au mai  reuşit. S-au chinuit şi cu dinamită  tot nu s-a putut. A rămas  tot aşa, acuma îi sub apă, dacă  vreodată ar seca mai mult Dunărea sigur  s-ar mai  vedea .

În memoria mea rămăsese ceva legat de acele ziduri vechi, de un trecut foarte îndepărtat.

  

Porţiunea aceea de zid vechi numita „catacombe” era sursa unor aprige dispute între colegii mei de joacă. Ceva  ce părea a fi o intrare era acoperită de o poartă de fier forjat. Oare ce era înăuntru ? Unii ziceau că nu este voie să intrăm, acolo este alt tărâm, cu casa balaurilor, alţii că  ştiu ei din bunici că este un tunel care coboară pe sub Dunăre şi ajunge în Ada Kaleh.

-         Nu te cred, îi poveste.

În frica înconjurătoare într-o zi îmi făcui rost de o lanternă cu baterie şi pentru că nu puteam urca m-am târât pe dedesubt pe sub grilaj. Am mers ceva, ceva prin întuneric. Nimic. Nimic. Singurul schelet  aflat acolo era mic probabil al unui şoricel sau al unei şopârle.

Până într-un loc în care intrarea cobora dar de acolo era acoperită cu  pământ, ceea ce însemna că legenda despre tunelul pe sub Dunăre  ar fi putut avea o baza reală.

Întoarcerea mea în viaţă din întunecimea tunelului adusese însă o dezamăgire totală micilor mei tovarăşi de joacă. Dacă nu văzusem monştrii, balaurii mâncători de oameni şi de copii mici, scheletele altora care se încumetaseră să intre şi nici  nu ajunsesem sub Dunăre însemna că intrarea îşi pierduse din însemnătate. Mă alesesem doar cu ameninţarea că voi fi „Pirită” pentru  că am  îndrăznit să intru acolo unde  nu este voie, replică-reproş strigată  cu o aversiune demnă de  solemnitudinea macabră a inchiziţiei  spaniole. Dacă aş fi văzut balaurii cu şapte capete m-aş fi luptat cu ei eventual aş fi şi omorât câţiva  m-ar fi declarat învingătoarea războiului dus cu lumea subpământeană .şi probabil că nu mai îndrăzneau să mă ameninţe că mă vor pârî adulţilor. Trăiau parcă din savurarea unor poveşti groteşti retraşi  din învălmăşeala realului, hrănindu-se doar  cu himere.

      Aceea a fost prima mea lecţie în ceea ce priveşte recompensa  eroismului: aceea de dispreţuire a curajului pus în faţa laşităţii şi a pervertirii  umane. Eroi deveniseră cei care văzând scheletul şoricelului l-au supradimensionat în mintea lor fricoasă şi-au inventat povestea  aceea înfricoşătoare cu lei cu coarne de taur  şi corp de şopârla  Dar nu mi-a rămas în minte ca o durere ci ca o luptă câştigată în fata micimii  şi superficialităţii omeneşti .

      Ca o gura a lumii care  calcă totul uniformizează, aplatizează tot cu un fier de călcat enorm  şi  ignora totul spre a-i fi mai simplu.

Lăzaretul îşi avea şi el povestea lui. Acolo erau păsări cântătoare de tot felul, într-un peisaj  ca dintr-o  poveste nemuritoare neatins  încă de răutatea omeneasca. Mica pădurice trebuia traversată  deoarece doar prin ea puteam ajunge la verişoara mea Eleonora care era întotdeauna cu  mult mai cuminte decât mine.

Cândva demult  când părinţii mei erau foarte  tineri  şi în ajunul Crăciunului merseseră să-si cumpere globuri pentru primul lor pom de Crăciun , toţi  pomii erau înveşmântaţi de chiciură şi ningea cu fulgi mari . Îndrăgostiţi, nici nu  simţiseră frigul, nici nu ştiuseră cît de repede au traversat lazaretul ajungând din gară în oraş .

Iarna albă.

- De câte ori văd chiciura în pomi ningând mi-amintesc. Ei ce tineri mai eram...........

După apariţia mea lăzaretul a devenit locul de plimbare iarna cu sania  într-un , un fel de jucărie de lemn cu doi căluţi, unul în dreapta şi altul în stânga iar între ei o mica bancheta pe care eram eu. Gara Veche era o clădire impunătoare în faţă  cu o mică  terasă spre care accesul era asigurat de scări monumentale şi dintr-o parte şi din alta .  Tot acolo se afla un leu cu gura deschisa şi actul de mare curaj era „tinerea” mâini în gura acestui fioros animal, sculptat din piatra bineînţeles.

Mai era o fântâna arteziana cu pietre şi peşti. Am fost învăţată sa observ: ceva ce se mişca acolo, o umbra maronie cu pete roşii în apă  ascunzindu-se după pietre.

Cândva demult...  

Părinţii mei au rămas în acelaşi anotimp al dragostei lor de început, deşi au trecut de atunci cincizeci de ani, ei parcă nici nu i-au simţit aşa cum n-au simţit  atunci gerul traversând lazaretul îngheţat  în acel prim  ajun  al Crăciunului  petrecut împreuna.

Mi-amintesc şi  de un întâi mai când am urcat pe deal şi într-o poiană minunat de verde tata şi  fratele lui au înfipt  din loc în loc câteva steguleţe. Pentru fundaţie.

-         Aici are să fie casa noastră.

-         Cum casa noastră?

Dar casa noastră era la Gara Veche ,acolo lângă teiul umbritor vara, curtea  de lângă depozitul lui Moş Copeleac? În fiecare zi muta pachetele cu marfă dintr-un loc în altul pentru ca mâine zi sa repete aceeaşi  muncă dar în sens invers.

-         Ce faci Moş Prepeleac?

-         Schimbă locul, schimbă şi norocul.

Sărbătoarea aceea  a continuat cu entuziasm undeva la Valea Cernei unde intr-o aglomeraţie mare mâncam îngheţată si mi se cumpărase un balon pe care eu aşezându-mă l-am spart. Spre a mi se atenua durerea prilejuita de spargerea balonului am mai primit o minge de staniol şi alte jucării de bâlci frumos colorate. Lumea întreaga sărbătorea ”Unu mai muncitoresc.”

Aveau să treacă mulţi ani şi n-aveam să mai ştiu ce era real şi ce era rodul imaginaţiei mele, din învălmăşeala subconştientului imagini cu clădiri dărâmate în care tot eu eram dar parcă într-o alta viaţă pe care nu ştiam cum  şi unde o mai  trăisem, vedeam flăcări ieşind din camere goale cu pereţi zugrăviţi în  tapete viu colorate , acoperişuri arzând şi  totul înnegrit. de fum. Oameni fugind Toate clădirile de pe faleza Dunării , acelea care-mi fuseseră  cândva cunoscute si dragi  ca nişte prieteni de duminică  erau acum  fără ferestre ca  ochii un animal mort cu ochii scoşi, hidoase şi mă înspăimântau. Am început să plâng.

-         Nu-i nimic, se toarnă un film. Hai acasă.

Când credeam că uitasem şi totul n-a fost decât un vis, imaginile acelea de pustietate  de distrugere până la dezintegrarea totală a materialului dar şi a materiei conţinute  reieşeau la suprafaţă ca şi roata morii  atunci când seca  lacul. Ca un duşman perseverent care nu renunţă la luptă  până când adversarul nu  cedează din plictiseală .

N-aveam să mai revăd niciodată locul drag al copilăriei mele, curtea umbrită de tei  cu gardul de care mă ţineam învăţând primii paşi.

Părinţii mei erau uimiţi că mai ţineam minte  totul la vârsta la care alţi copii abia-şi învaţă numele dar eu adesea mi-am repetat în memorie acele amintiri, toate amănuntele despre oraşul vechi luându-le peste tot cu mine ca umbra purtata a unui „ceva” nedefinit de preţios: imagini, frânturi de fraze, mirosuri, lumini şi culori.  Clădirea naţionalizată  , care devenise între timp  grădiniţă pentru copii unde mama era educatoare  avea  camerele  şi largi şi înalte, atât de înalte încât erau pentru privirea mea aproape un altfel de cer. Tavanul era  acoperit  de minunate decoraţii în stuc de care gândul meu spre nesfârşit  se sprijinea întocmai ca o plantă agăţătoare. În continuarea casei era o şupă pentru lemne cu zidul din cărămidă veche şi tencuiala pe alocuri căzută. Ore întregi aveam să-mi petrec scobind între rosturi, chiar dislocând mici bucăţi de cărămidă devenite sub acţiunea degetelor mele  un praf roşcat şi foarte gustos credeam eu la acea vreme. Bănuiam că acolo este lăcaşul unui dud legat în chip misterios de destinul casei deci trebuia să îmi continui munca de cercetare şi căutare prefigurând astfel pasiunea mea mai târzie pentru cotrobăielile prin poduri prăfuite şi prin beciuri pline de igrasie. Trepte de piatră cizelate de paşi şi netezite de ploi suiau din curtea mică în casă. Lângă un bazin pentru strâns apa de ploaie  acoperit cu o placă din fier grea. sub ea o enormă prăsilă de ţânţari, armata mea. Curtea mică era despărţită de o altă curte mare  de un gărduleţ cam de înălţimea mea acoperit de flori roşii şi zorele .În curtea mare se desfăşura concursul de triciclete la care eu nu participam. Nu-mi plăcea din două motive: primul şi cel mai important era că băieţii mai mari mi-o luau înainte  şi eu nu câştigam niciodată. Al doilea motiv era mai neimportant :praful maroniu se ridica din curte şi se depunea peste tot şi pe mine şi pe flori.

Un mic magazin alimentar aflat nu departe de noi era adăpostit de o clădire impunătoare  cu gratii la geam. Cândva acolo fusese un depozit al trupelor nemţeşti .Într-o zi mă trimite mama să cumpăr  pâine şi cu vocea ei plăcută cu o intonaţie caldă îmi explica pe înţelesul meu că numai jumătate din bani îi voi folosi  cealaltă o voi aduce înapoi. Mototolind însă în mâna mea mică banul de hârtie  am pornit la drum într-un ceas dogoritor de vară .Ce m-a ispitit nu mai ştiu dar ştiu că am luat hotărârea deloc înduplecată de a-i da vânzătoarei numai jumătatea ce i se cuvenea  aşa că am rupt cu cea mai mare grijă  hârtia colorată. Ajunsă la „Pâine” nu prea înţelegeam care era motivul şi sursa râsetelor  tuturor celor aflaţi acolo  şi mai ales ale vânzătoarei care încerca să-mi explice de ce banul meu nu e bun.

Un raft mare cu sertăraşe era în spate .Pe fiecare sertar era o plăcuţă din fier emailat alb pe care scria un cuvânt. .Încă nu ştiam literele dar mi-a rămas întipărită în minte  grafica şi nuanţa de albastru al scrisului .Era denumirea unor alimente ce se vindeau vărsate neambalate gris orez, cafea, dar mult mai târziu am făcut această analogie. Pe masă se aflau cutii de sticlă cu diferite bunătăţi bomboane fondante, dropsuri de mentă din care primeam şi eu negreşit de fiecare dată. Dar cel mai mult îmi plăcea cântarul din spatele magaziei .În încăperea întunecoasă plutea un miros pătrunzător de cartofi stricaţi , aer închis şi întunecos dar aş fi înfruntat orice primejdii  ca un exerciţiu măreţ al vreunei viitoare meserii în are existenţa curajului era o garanţie de succes. Întoarsă acasă „după un timp” parcă din altă lume  împărtăşeam calmă rezultatele excursiei mele: pâine am adus dar vânzătoarea a zis că banul nu e bun deşi i-am dat numai jumătate din el, cealaltă am adus-o înapoi ,uite-l! A urmat o doua serie de râsete .De parcă eu eram  personajul principal al unei  procesiuni alegorice venite odată cu circarii şi cu menajeria de animale exotice. Explicaţiile necesare mie privind alcătuirea banilor, matematicii financiare care mi se dădeau erau neinteresante , nici nu înţelegeam eu atunci prea mare lucru  dar ştiu că în timpul acela priveam umbra teiului ca pe o ca pe o mare  de volume mişcătoare  cu infinita circulaţie de molecule  colorate şi-mi părea  că se înrudea cu întreg universul.

Pe peronul gării era fântâna  arteziana cu peştii  dar si o alta destinată călătorilor însetaţi  din care desigur văzând-o hotăram ca fac şi eu parte.

Mă ridicau în braţe ţinându-mă tocmai de burtă şi cu capul în jos aşa că pentru că nu reuşeam să înghit nici o picătură  din apa care ţâşnea aşa că  apăsam cu degetele pe ea şi stropeam totul în jurul meu.

-         Hai, bei? Sau ce faci? Te mai joci mult? Vezi că te uzi...Mai amuzant era dacă în preajma mea în momentul respectiv se aflau trecători neatenţi, posibile victime ale jetului meu  de apă.

Curtea de la Beznosca , lăzăretul...

Târziu, mult mai târziu vocabularul meu se îmbogăţitise cu cuvintele Tatra şi Henschel,  care reprezentau denumirea unor camioane. Aceia erau monştri de metal ca nişte insecte macroscopice şi hidoase , muşcau  nemiloşi din stânca dealurilor modificând relieful într-un timp mult mai scurt decât natura ar fi putut s-o facă. .Ce mă înspăimânta mai tare nu era dimensiunea lor , ca roata era cam cît un om mare în înălţime, ci zgomotul asurzitor al  motoarelor, un huruit ca o muzică demonică dintr-o alta lume total  diferită de cea a mea: aceea a pasărilor lazaretului, cu fluturii si umbrele mişcătoare  de pe smochinii din Ada Kaleh. Lumea se schimba sub ochii mei, tehnologia distrugătoare de viaţă venea ca o molimă contagioasă şi  fără discernământ înlocuind tot ce era vechi.

Apa venise mare inundând totul într-o primăvară şi pomii erau în floare. În  inocenţa lor de pomi fructiferi , de fiinţe vii simţitoare dar nevorbitoare  îşi mai purtau încă pentru ultima data crengile înflorite dar neştiind că nu vor mai  apuca să aibă fructe niciodată. Infloriseră inutil, mult prea târziu, atâta dărnicie pentru nimic, ca o dragoste sinceră şi  nesfirşită stinsă  nimănui de oferit .

O altă suită de imagini  ce-mi reveneau în memorie era aceea a barăcilor, cu oameni disperaţi în nefericirea lor, cu zdrenţe atârnând pe sfori cărora ei le ziceau rufe la uscat totul într-o dezordine sordidă, cu o  apă stătută şi o amestecare nepotrivită de mirosuri urâte. Acolo era maica, bunica mea, o mutaseră de la Jupalnic. Împreuna cu alţi oameni, nu aceia care fugeau în film, cu oameni reali „de-adevăratelea” deznădăjduiţi înspăimântaţi de faptul că până în ultima clipă crezuseră că totul e o glumă, care apa?  de unde să vină atâta apă?   Nu  mai avuseseră timp să îşi demoleze casele, în viteză  abia apucaseră să mai ducă ceva  lucruri cu ei.

.

De acolo eram dusă pe jos pe propriile mele picioare care mi atârnau de corp tot mai grele, devenite de plumb ce sta să se topească în arşiţa verii. Până la casa nouă aflată în construcţie. Mergeam pe drumul vechi denumit atunci „varianta”, un drum betonat şi mi se spunea că pe drumul acesta merseseră nemţii cu tancuri, ba chiar se mai vedeau ceva urme de şenile şi drumul totuşi rezistase intact. Dar ce-mi păsa mie de nemţi şi de tancurile lor, mi-era sete îngrozitor de sete atît de sete că aş fi băut apa Dunării toată.. Nu era nici o umbră nici unde, nici un pom. Nici apă ,nici fântână.

-         Au apa din bunaru meu, unge-i acuma? Au şe-am ajuns! Mie ar fi putut să-m lasă casa, acolo doar nu ajungea apa, casă bună cu beci boltit din piatra săpce sobe d-ale  bune toate din cărămidă arsă,  cum avea prăstă suta ge ani, povestea socru meu şi dacă nu ne demolau aşcia ar mai fi rezstat încă pră atâta. Vegeau şî copiii voştri cum or fost căşâle naince vreme, nu blochausuri din aşcea şe să fac acuma numa dîn tâment. Toata lumea la un loc. Toţ’ pro formă....

Din casa din Jupalnic nu-mi mai aminteam decât că uşile şi ferestrele erau vopsite cu verde şi că zidul era atît de gros încât oricât aş fi încercat mâna mea nu-i putea cuprinde lăţimea .Fântâna era în gradină între pomi, cu apa ei  rece căreia îi duceam de-acu dorul. Trecuseră cu buldozerul peste ea într-o zi  şi o astupaseră, ca să nu cadă  în ea oameni. Am asistat toată familia cu ochii în lacrimi  la acea scena cum  în numai câteva minute  totul avea sa devină doar un  teren viran. .În locul acela se  va fi construit consiliul popular.

-         Ce gradină frumoasă aveam la Gara Veche, uite acuma aici  nici un fir de pătrunjel să pun în supă n-am de unde să mai  iau. Mama mea şi  buna mea mătuşa Cati-Cati făceau în fiecare zi  mâncare pentru toţi muncitorii  şi salahorii  care lucrau la casă.

Mergeam ca printr-un pustiu. Totul în jur  cărămida şi  piatra, bucăţi de cărămidă ale căror colţuri îmi răneau picioarele .Bucăţi de lemn, lemn putred cu cuie ruginite. Praf, mult praf care îmi intra în ochi şi mă frecam cu mâinile murdare încercând să scot filele de nisip ce mă orbiseră. Dacă ploua  tragedia căpăta cu totul alte dimensiuni, intram în noroi cu picioarele până dincolo de gleznă, eram veşnic udă spre toamna îmi era veşnic frig. Un altfel de frig, urât şi răutăcios, diferit de frigul amuzant dintre zidurile bastionului din  Ada Kaleh,

     Casa era gata, zidită în întregime de uica Lae ajutat de salahori., tot cu beci din piatră. O nu foarte îndepărtata legătura de rudenie ce o aveam cu el, (tatăl lui fusese fratele bunicului tatălui meu) făcea ca în afară de ne pune la dispoziţie toată priceperea lui punea dragoste în tot ce făcea. Tăcea aproape tot timpul ca o convenţie pe care parca ar fi avut-o cu materialul destinat zidirii. de parcă se ruga în gând vreunui zeu neştiut de nimeni. De altfel cred că nici nu mai  auzea foarte bine. Avusese o poveste de viată tristă dar nu se înrăise şi nici nu abdicase în fata vicisitudinilor. În tinereţe construise pe malul sârbesc clădirea La Balon, necesară semnalizării  apariţiei  pe Dunăre a unui vapor, navigaţia făcându-se la acea vreme numai  într-un singur sens. După înrăutăţirea relaţiilor cu sârbii şi venirea comuniştilor, lucrase la amenajarea drumului lui Sećany. Era plătit la norma. Cum priceperea lui era dublată de o constituţie fizică pe măsură, era un om  foarte voinic, puternic, depăşea cu mult peste dublul salariului oricărui alt muncitor. Zidise  un podeţ şi-i mai rămăsese un sac  de ciment nefolosit. L-ar fi putut lua acasă, oricare altul poate aşa ar fi făcut dar el gândise ca tot îi trebuia la terminarea şanţului  aşa ca îl lăsă gestionarului până a doua zi sa-şi poată continua lucrul. Invidios un coleg l-a reclamat la partid şi l-au închis imediat. Avocaţi, intervenţii şi mărturia martorului cheie: gestionarul, zadarnic. Lăsase pe Lencuşa lui frumoasă, singură  şi cu toate ale căşii pe cap. Fiind in puşcărie i s-a ivit ocazia să lucreze la un bloc şi  a obţinut promisiunea ca la sfârşitul lucrării  o să fie fi eliberat pentru buna purtare. Prea târziu însă, singurul copil între timp  îi murise.

Mi-amintesc la Dubova bine de casa lor căci grădina se termina direct în Dunăre. Avea o pisică şireată tare, ore întregi sta la pândă pe o piatra mare  pe malul apei, şi cum  peştele venea să se încălzească la soare  pisica „hat”, cu lăbuţa şi-l prindea. Îl aducea în gură în curte cu gândul să-l mănânce sau să se fălească cu el în faţa noastră ca un pescar lăudăros. Uina Lencusa ne aducea totdeauna lapte brânza şi câte un miel sau un ied. Insistase mult  ca măcar  eu sa învăţ bine la şcoală  căci ea sărăcuţa  nu ştia deloc literele nici să scrie nici să citească. Şi-i părea grozav de rău.

Uica Lae terminase zidul de piatră care înconjoară casa tata îmi zice poate   în glumă „pune mâna aici.” din amuzament  am dat cu mâna în cimentul proaspăt şi  urma mâinii mele mici avea să rămână  pentru totdeauna acolo în partea stîngă a urcării în  spre grădină ,lângă lespezile de bazalt verzuliu recuperate de pe peronul gării. Era ca o datorie nevăzută transmisă mie în momentul acela de uica Lae Seracovan, care moştenise din familie şi păstrase meşteşugul construirii arcelor şi bolţilor din cărămidă şi piatră.

  Poate mai târziu se vor întreba oamenii a  cărui copil va fi fost mâna aceea? A unei fetiţe nestaşnice care mai târziu şi avea să deseneze şi să scrie despre Ada Kaleh şi despre o  Orşovă Veche din care n-a mai rămas aproape nimic.

Decât amintirea în gândul meu...

Când am cunoscut-o pe Allien Omerlogu... mă apucasem deja de cartea aceasta şi făceam din pasiunea mea pentru realizarea ei un motiv de laudă. Fata pronunţa diferit a cuvintele şi intonaţia aceea a vocii ei nu era tocmai proprie limbii romane. Faptul ca se înscrisese la Universitate şi încă la literatura româna avea sa  mă mire peste măsură .

Chiar şi felul cum arăta  era o enigmă pentru mine.

Nu foarte înaltă dar  cu carctere feminine minunat de  bine evidenţiate părea ca o mână nevăzută ar fi aruncat pe faţa-i o  pulbere  de aramă strălucitoare auriu-roşietică, culoare pe care nici un fond de ten oricât de perfect nu ar fi putut-o face. În plus  ochii îi erau aşezaţi  într-o diagonală ascendentă specific mai degrabă rasei asiatice.

Dezlegarea enigmei avea să-mi întărească uimirea.

Fata era din Orşova, familia ei fusese din Ada Kaleh. Statul roman permisese plecarea  definitiva în Turcia  a bunicilor ei cu numai 70 de kg. de bagaje din tot ce aveau.

După revoluţie s-au întors in România, deşi nu mai era insula Ada Kaleh, aici totuşi erau acasă. Aici era tara lor.

 Privind fata de o frumuseţe atît de stranie mă gândeam, oare ereditatea a câtor rase omeneşti de pe cele trei continente era cuprinsa genetic de sângele ei. Şi la absurditatea războiului  dintre austrieci şi turci de acum trei sute de ani, între strămoşii mei şi ai ei pe dealul Alionului .

     Am mers la Orşova. Tatăl meu la cei 72 de ani şi care vedea încă fără ochelari şi m-a ajutat să leg această carte, învăţându-mă ceea ce el de la tatăl lui învăţase.

   La gradina noastră de pe dealul Alionului aflat in faţa soarelui  primăvara venea întotdeauna mai devreme. Totul înverzit, plin de fluturi coloraţi. şi pasările cântătoare din lazaret. Un verde crud al vegetaţiei sănătoase al vieţii ce-si continua cursul natural .

În jurul şanţului, peste zid, pomii erau înfloriţi

Zona Porţilor de Fier  este singura din România care beneficiză de climă mediteraneană datorită unor curenţi de aer cald veniţi din bazinul Mediteranei direct prin Valea Timocului. până la Dunăre.

Dar o istorie distructivă şi agitată face ca în acest mic rai dăruit de Dumnezeu supravieţuirea să fie aproape imposibilă. Războiul dintre imperiul austro-ungar şi cel otoman dus pe teritoriul Banatului lasă urme adânci, sate întregi sînt distruse, arse din temelie şi populaţia ucisă sau luată în sclavie.  După încheierea păcii de la Pasarovitz in... insula Ada Kaleh ramîne  deşi aparţine României  cu guvernare autonomă turcească.

 După doua sute de ani Orşova şi  satele din Clisura Dunării se refac ajungînd chiar la o prosperitate materială considerabilă datorită comerţului. O nouă şi definitivă lovitură face ca orice urmă a trecutului să fie ştearsă pentru totdeauna: construirea Barajului Porţilor de Fier, megalomanie comunistă face ca apele lacului de acumulare să înghită totul de la  insula Ada-Kaleh, Orşova dar şi satele de pe clisură.: Ogradena, Tisovitza, Jupalnic, Tufări, Coramnic, Eşelniţa,Dubova.

. Populaţia se risipeşte din nou: „Schimbă locul, schimă şi norocul....” 

Cronica nu este terminată. Ea începe cu câteva relatări ale lui Nicolae Stoica De Haţeg, protopop în Mehadia referitoare la războiul dintre austrieci şi turci Evenimentele la care el a participat şi pe care le descrie apar ca fiind de o de o cruzime inimaginabilă astăzi  şi de neconceput au avut loc în localitaţile Orşova, Jupalnic, pe dealul Alion, pe lunca Topleţului, Valea Seracovei, Ada Kaleh şi în împrejurimi. La sfîrşitul războiului împăratul face o vizită în timpul căreia anunţă că va plăti stricăciunile dar... morţii cu Dumnezeu.

Sfaturile adresate de protopop  urmaşilor   sînt  şi astăzi după doua sute de ani valabile ba mai mult decât atît acum  în contextul actual se dovedesc a fi mai utile ca niciodată.

În continuare sânt amintirile mele despre Ada- Kaleh şi Orşova Veche  cu cetatea  şi demolarea oraşului acoperit de apele Dunării pentru totdeauna. Mai toţi erau oficial  constrânşi de regimul comunist să declare că nu-i nici o pagubă ... că... vechiul oraş care oricum nu avea canalizare nici apă curentă ci numai clădiri vechi şi cu cetatea aia care...  încurca pe toată lumea...Eu i-am prins doar sfârşitul, ca al unui animal înainte de moarte în care viaţa mai zvâcneşte încă odată după care îşi dă duhul.

        

Poate când oamenii vor descoperi şi alte surse de energie schimbarea reliefului şi ambiţiile  de mărire deşarte vor părea la fel de îngrozitoare şi de neînţeles aşa cum ne apar nouă astăzi  întâmplările descrise de Nicolae Stoica .Las celor de după mine  ce doresc să-şi spună părerea ori să continue cronica paginile următoare, învăţându-i câte toate oi şti aşa cum am fost învăţată şi eu  la vârsta lor de cei dinaintea mea: modestă şi timidă munca  se aşează şi ea în spatele oricărui mare succes.

Şeherezada mea

În ziua aceea eram fericita, mai fericita decât in alte zile deoarece eram cu totul nou si foarte frumos îmbrăcată. Mi se cumpăraseră o pereche de ghetuţe din lac alb cu negru şi un paltonaş tot alb cu broderie neagra la guler. Dar mai ales aveam unghii, adică mai exact aveam manichiura ca şi doamnele deoarece cu o zi înainte mama se coafase şi mă luase cu ea, acolo in sala aceea unde unele femei aveau in cap bigudiuri, manichiurista plictisindu-se se ocupa de mine. Venise fratele bunicului meu, despre care ştiam  nu numai ca e „sondor” dar ca e şi decorat. Moşu meu era de alta părere:

- Mai lasă-ne dracu’ cu comuniştii tai ţie îţi merge bine da’ la restu’ lumii? Am fost io în Rosia ştiu eu ce-s comuniştii tăi!

Eram prea preocupată cu autoadmiraţia propriei mele persoane ca sa-mi pot forma o părere despre noul personaj aşa că tot drumul până la Ada-Kaleh aveam să-mi privesc ghetuţele: ajurul alb, frumos cusut părea o dantelă minunată lăsând să se întrevadă sub mici găurele lacul negru. Când terminam cu ghetuţele îmi admiram unghiile aşa că nici nu ştiu cum am ajuns aproape de insulă.Ca de obicei mamei îi era frica să urce în barcă dar de data asta eu mă suii prima, fără frică să pot sta acolo unde vârful bărcii spinteca ferm valurile.

- Cine-i ăsta Alah de-l tot strigă? Întrebai eu.

-         Nu-i „ăsta”, îi Dumnezeul lor al turcilor şi trebuie să-l respecţi pentru că şi ei ne respectă Dumnezeul nostru.

-         Ba nu-l respectă că ai zis odată că au scos ochii sfinţilor din biserica din Jupalnic!

-         Nu turcii le-au scos ochii ci oamenii răi care fac vrăji cu diavoli, turcii dacă ar fi vrut ar fi dărâmat-o sau ar fi făcut-o  de-a lor ca pe asta. Biserica din Jupalnic a fost chiar făcută de un turc, de fapt nu era turc, tot român era dar crescuse în Turcia ca rob şi apoi se întorsese mare şef. Si pentru că avea bani şi n-a uitat unde a copilărit a construit biserica aceea .

Pe strada aceea erau câţiva câini şi pisici, uşile toate deschise la case. Mi se spunea că turcii nu fură, cine fură i se taie mâna, aşa-i la ei.

- Vreau să văd cum au în casă. Ai zis că stau pe jos turceşte .De ce? Nu au scaune?

- Cum să te bagi la om în casă? Nu-i frumos!

- Ba hai că vreau să văd!

Înduplecat de insistenţele curiozităţii mele tata vorbi cu un turc bătrân şi blând râzând amuzat de cererea mea ne pofti într-o încăpere mică. Era ciudată, diferită de orice altă încăpere pe care o văzusem eu vreodată. Un miros de mucegai şi de fum de ţigări stătut. Tavanul era atât de boltit încât credeam că sântem într-o peşteră şi totuşi trecusem de un zid, doar văzusem cărămida, tencuiala dacă o fi fost vreodată lipsea în totalitate. Pe jos nu ştiu ce era totul fiind acoperit cu covoare colorate. Sărăcăcios, aşa mi se părea, umil şi ascet, un interior defăşurat numai pe orizontală. În spate se deschidea o altă încăpere, de fapt un fel de nişă .Acolo se afla un pat. Nici una dintre micile cămăruţe nu avea nici o fereastră. Târziu, ba chiar mult mai târziu gândindu-mă la mica locuinţă aveam să înţeleg că era chiar în grosimea zidului cetăţii, de aceea îi lipseau ferestrele.

Cocoţată ca pe un deal ,sus, stătea moscheea lor cu minaret.

- Pe asta au construit-o când eram în stăpânire austriacă.

- Ai zis că am fost sub turci.

- Am fost mai întâii pe urmă au venit austriecii.

Nu-mi băteam eu capul cu cine sub cine este şi cu permutarea stăpânirilor când sub paşii mei scândura pergolei răsuna încântător la tropăieli cât mai vijelioase.

-         Stai cuminte! Mai stai odată!

Ajunseserăm la moschee, Moşu’ şi fratele lui cel” decorat” de comunişti nu terminaseră încă disputa politică.

O sală enormă, atât era de mare că simţeam parcă  cum un altfel de cer sta deasupra capului meu. Pe jos un covor numit „persian” adică din Persia pe care ne era interzis să călcăm încălţaţi, nici eu măcar că aveam ghetuţe noi.

- Unde sânt sfinţii lor? Au plecat la Alah-ul acela pe care îl strigasără mai devreme?

 Un decor ciudat de motive geometrice umplea pereţii, nici urmă de chipuri.

- Eu n-au sfinţi pe pereţi ca la noi.

- Şi atunci la cine se roagă? Unde stă Alah-ul lor? Îi ascuns?

Într-o parte era minaretul, ascuţit străpungea cerul ca o lance. A! Ce bine că am ghicit! Deci  aici stă Şeherezada sus pe vârf şi de acolo izvorăsc poveştile celor 1001 de nopţi.

Mi se citea. În fiecare seară câte o poveste sau mai multe. Încă la vremea aceea desluşeam literele, apoi cuvânt cu cuvânt , apoi legam propoziţii şi aşa venea înţelegerea, ca o rază de lumină.

 Ajunsesem să îmi pot citi singură orice, în bibliotecă mă aşteptau prieteni noi şi vechi, reciteam acum ce mi se citise mai demult.

 Pe Şeherezada din minaret însă n-aveam s-o mai văd niciodată, mi-era dor de ea, era sub apele Dunării. Sau poate dărâmată ca şi casa noastră de la Orşova Veche.

   Şi acum încă mai mi-e dor, aş vrea s-o mai văd măcar o oră, măcar o clipă! în sufletul meu de copil s-a deschis de atunci o rană ca şi când cineva drag îţi moare. Moare pentru totdeauna.