PRIN CEAŢĂ CU NĂVOADE SUBŢIRI
O
priveam cum se ridica uşor de deasupra apei ca în prima zi de la începutul
lumii.
Un şlep ceva mai la distanţă lasă urme uşor îndulcite
pe suprafaţa lacului, unul mai în spatele lui la fel de vag, imprecis, soarele
palid. În depărtare totul e ocrotit în aburi până la estomparea completă,
imensa deschidere de apă şi stâncă are transparenţe colorate. Apoi lumina dă la
o parte bucăţi din întuneric şi odată cu el ceaţa dispare. La fel şi ploaia, viscolul furtuna, tot forme ale
apei dar mai tensionate. Noaptea se văd luminile oraşului, cad în lac pe rând
fugind după lună, „cândva pescuiam cu năvoade subţiri”.
Un orăşel cu eleganţa sa
obişnuită şi firească, o societate bine aşezată şi retrasă ca într-o idilă,
acompaniament de vals, de mic salon de mici burghezi, familii vechi, respect
convenţional. Orşova veche nu avea nevoie de exotism, dar amestecul de popoare
şi culturi împletite abia dacă se mai regăseşte acum. Dar cine se mai întoarce
în trecut? Doar cineva căruia prezentul nu-i poate spune prea mult.
Aş fi vrut sa pictez Jupalnicul, micul
sat din apropierea Orşovei, locul cel mai de sud al imperiului Austro-Ungar,
i-aş fi şi pus pe deasupra ca o velatură
un aer de osteneală al timpurilor, al eroismului ce-a devenit inutil. Ştiu
exact cum l-aş fi pictat, cu multe pete vibrate luminoase cu mult alb al faţadelor văruite, cu
umbrele smochinilor. Mai am doar poze, nu pot să pictez după ele pentru că
atunci aş picta pozele nu satul, nu aerul acela frământat de jalea
înduioşătoare a dramelor mici casnice rămase mereu în spate, anonime în umbra
marilor imperii.
Anul1979. Duminică seara călcam pentru toată
săptămâna: cele şase cămăşi de uniformă, cordeluţele şi fontiţele pentru
împletit părul. Pe la ora şase mă trezeam ca să prind autobuzul ce mă ducea spre
Turnu Severin la liceu.
- Azi noapte au mai prins
doi, pe ceilalţi i-au împuşcat, i-o scoate apa sau îi găseşte la ecluză sau
nu-i mai găseşte deloc, i-or mânca peştii, poate că aude cineva ce vorbim.
Se temeau. Nu le vedeam
ochii, nu ştiam cine vorbise în spatele
meu, era prea întuneric. Mă uitam în jos spre stânci să văd locul urgiei sau printre crengi aşchii de oase, bucăţi din
vreun mort sau din hainele lor.
Ajungeam la şcoală pe la
7,30, colegele mele de la internat abia atunci
se trezeau, eu mai citeam, mai repetam, timpul meu pierzându-se într-o altă
unitate de măsură. Mă întorceam acasă abia spre seară
cu acelaşi autobuz aglomerat povestind
şi altora tot în secret dar fără să fi văzut printre copacii de la mal nimic din cei împuşcaţi de grăniceri. Trăiam
cu toţii în spaimă, în ceaţă.
Mi-am
dat seama destul de devreme care era diferenţa dintre autenticitatea artei şi
spoiala comunistă, entuziasmul prea forţat, realismul socialist acoperea deja
totul. Pe Josip Broz Tito îl numiseră prin anii cincizeci „tiran şi călău” şi-l
reprezentau cu barda însângerată în mână. O artă care să vorbească în limba mulţimii şi care îşi rezerva dreptul să nu ocolească
grosolăniile ascunzând răul care nu le convenea până la excludere.
La faleză
se află casele mari şi blocurile, pe strada de sus nu este nici acum canalizare, curţile sânt foarte mici, totul e
aglomerat, supraetajat. Au avut grijă să dărâme cât mai mult ca să înlocuiască
cu altceva. Speriate şi schilodite de avalanşa strămutării multe din cele
frumoase s-au pierdut, în micile cămăruţe de la blocuri nu-şi mai găseau un loc
potrivit, unii din sentimentalism mai îngrămădeau vechituri aparent inutile
îmbâcsind inutil spaţiul şi aşa strâmt pentru ca mai apoi în tihna duminicilor să-şi cheme vecinii cei noi, veniţi din alte locuri să le arate ...ceva...ce au mai păstrat din Orşova veche.
Am
restaurat câteva dintre icoane, stătuseră vreo 20 de ani într-un pod. Dădeam încet
la o parte un strat gros de impurităţi şi dintr-o dată s-a ivit privirii mele o
faţă, direct ochii, un chip ciudat şi blând, era al unui sfânt şi doi ochi ce şezuseră
ascunşi de vreme şi de oameni mă priveau
acum din negura veacului. Aureola ce-i înconjura capul era de aur, deci acolo ajunseseră, îşi poleiau cu aur curat icoanele
închinate sfinţilor mulţumindu-le poate
pentru că au scăpat de turci şi-şi făcuseră o nouă biserică. În după masa aceea
când caisul din gradină încă nu-şi pierduse florile aveam să înţeleg cât de uşor dispar toate cele
materiale de pe lumea asta şi rămâne doar amintirea, apoi dispare şi ea.
Capela coroanei din cimitirul eroilor
avea planimetria hexagonală, uşile erau foarte înalte şi rotunjite în partea de
sus, pe sub clanţa enormă, prin gaura cheii ne uitam înăuntru: închipuiri şi
fantezii de copii înlocuiau realitatea. O parte era acoperită cu iederă şi
acolo vieţuiau şopârle mici, câteodată se încălzeau la soare pe treptele de
marmura frumos şlefuite. Îi ştiam povestea :se spune ca sabia şi coroana lui
Ştefan cel Sfânt, primul rege al Ungariei fusese îngropată de revoluţionarii
lui Lajos Kossuth în1849 într-un butoi cu grăsime în mlaştina de sub Alion şi descoperită
în 1853 cu ajutorul unui ţăran din Tufări care pentru cinstea sa primise
recompensă o rentă viajeră din partea imperiului. Comuniştii n-au vrut să
găsească fonduri pentru strămutarea capelei coroanei pentru că n-au vrut să se
mai păstreze nimic din ce era vechi.
Preţiozitatea prin absenţă aveam s-o înţeleg la fel de repede, înghiţită
obligatoriu ca pe un medicament oribil cu gust amar şi care promite o vindecare miraculoasă. La
şcoală ni se spunea sa rupem legăturile cu trecutul, eram învăţaţi să nu păstram
amintiri, pentru că o anamneză atât de
dureroasă ar fi putut stârni revolte. Bunica
mea avea o poză cu regele când venise la Bozovici la fratele ei şi sărutase
evanghelia, o ţinea ascunsă în spatele unui desen în tuş ce reprezenta o scenă de bătălie. Se zvonea că
securitatea caută prin case şi când a scos poza regelui a rupt din greşeală şi o parte din passepartu. Ne trebuia o zi
întreagă să urcăm şi să coborâm sus la mănăstire dar merita pentru ca acolo
ascunsă undeva sub o terasă puteam vedea vechea ei cruce. Au dat-o jos şi făcuseră un restaurant, un bar nu ştiu
exact, n-am intrat niciodată, nu era pentru noi. Uneori mai găseam gloanţe din
timpul războiului. După revoluţie a fost sfinţită din nou.
Aşa parcă
ţineam minte că pe statuia dintre blocuri era o plăcută de bronz cu numele artistului şi
titlul operei dar se vede că plăcuţa şi-a găsit un loc la fier vechi şi opera
de artă a devenit un suport pentru afişe electorale şi concerte de manele .
Pe hotelul Dierna se mai afla încă o
lucrare de ceramica arsă şi glazurată reprezentând
şase personaje care cânta la: vioară, mandolină, ţambal, fluer, trompetă şi
flaut. Volumele şi reliefurile completându-se reciproc şedeau bine unei faţade traversate de
frize orizontale din pietricele mici. Este interesant modul de stilizare
al formei, limbajul expresiei. Pe atunci n-aveam de unde să ştiu că Iulia Dinescu îmi
va fi profesoară mai târziu. La biserica catolică îmi plăcea totul: îmi plăceau
uşile mari şi grele, expresivitatea picturii lui Popa Gabriel, sub laviurile subţiri
desenul transpare delicat, culori proaspete, puternice, fosforescente
contrastează cu cele câteva centre de interes bine plasate în compoziţie şi nu se pierd deloc
prin imensa suprafaţă albă. Acolo am
înţeles perfect drumul calvarului atotcuprinzător. Deasupra o cruce de lumină, ascultam cum la orga cânta vecinul meu Hutterer, în
imediata vecinătate a intrării cele două
statui vechi, printre puţinele ce-au păstrat.
Acelea erau lucruri adevărate între cele de
privit dar arta modernă am înţeles-o înaintea stilurilor istorice. Totul avea
să se desfăşoare fragmentat şi lipsa
asta de continuitate am văzut-o şi după revoluţie când a urmat alt val de descotorosiri de cele
considerate inutile.
Vaskapu, o altă mare deziluzie. Unchiul meu
Ioniţă Goanţă lucrase ca marinar, ne
povestea mereu despre vapoare, venea la noi în fiecare zi, uneori mai purta şapca albă, mai veneau reporteri şi
îi luat interviuri, nouă însă ne spunea cu mult mai multe: cum se schimbă istoria
pe sub gardul indiferenţei, numai ce nu poate fi cumpărat e cu adevărat
valoros şi nu ne poate lua nimeni.
Pentru
că remorcherele urcau cu mare greutate
în amonte s-a construit la Budapesta
anul 1898 un remorcher puternic cu parâme. A fost capturat de ruşi în
primul război mondial dar adus înapoi de la Osessa la sfârşitul războiului în1918.
Remorcherul
ar fi fost o locaţie perfectă pentru orice şi o atracţie turistică , cumnatul
meu Adi Văcărescu îmi dăduse ideea unei
astfel de amenajări şi cred ca era o investiţie bună.
N-am ştiut să deschid uşa potrivită la timp,
am renunţat şi am plecat.
Ducându-mă spre Ogradena am revăzut
Vaskapu, devenise doar o imensă masă de rugină şi mizerie de tot felul, stătea ca un animal
greoi izgonit afară din sat, în agonie , venit din lumea subacvatică,
cum sta aşa într-o parte jumătate în apă jumătate pe uscat, animal ce rezista şi
la foc. Pe mal picioarele mi se afundau în noroi, cochilii sidefate de scoici
moarte în jurul meu cu forme de baroc,
transparent-opalescente, seminţe ce germinaseră nu de mult în pământul cel nou,
poate copaci, poate flori... Simţeam nenorocirea ca pe un sunet abia perceput
la distanţă. Ca o jucărie stricată aruncată la gunoi, la fier vechi, bucată cu
bucată în timp ce mai marii timpului îşi învârteau prin buzunare herghelii din
caii apocalipsei.
Într-o fotografie veche am aici pe strămoşii
mei din veacul trecut. Nume din neam cu care s-a scris istoria, unii condamnaţi
la moarte. Eroismul şi sacrificiul rămân
sub tăcere, nu ştiu dacă musafirii sau chiriaşii mei fac vreo diferenţă, de
obicei admiră dantelele de pe rochiile doamnelor, am renunţat să‑i plictisesc
aşa că uneori mai şterg rama de praf.
Atât.
Blocurile au căpătat între timp adaosuri ciudate, coşuri
de fum a căror rugină lasă pe faţade câte o dâră urâtă, ciudată, în spatele lor
improvizatele adăposturi pentru lemne, câini fără stăpân şi deşeuri menajere
aruncate la olaltă cu echilibrul umanităţii. Aici totul se pierde sub gri-cenuşiul
sărăciei, al cârpelii, parte dintr-un peisaj ce mă duce cu gândul la „Ciuma” lui Albert Camus.
Trec pe lângă ele speriind şobolanii ce se ascund de frica mea, uite cum ne e
tot frică unii de alţii aşa fără ca măcar să ne cunoaştem. Mirosul rânced,
greu de bucătărie mică şi reproşurile mocnite, repetate îngânat răzbat
amestecate de la parterului unui bloc. De fapt mizeria cea mare nu era acolo ci
într-o altă, cu totul altă parte, într-o altă dimensiune spre care ne grăbim cu toţii orbiţi de
interese mici şi meschine ca înaintea sfârşitului de an într-o îmbulzeală
halucinantă.
Figurativul e mai facil şi în mod normal conţine cel puţin un obiect, orice obiect
adevărat, real lasă o umbră,
umbra e colorată şi conţine multă poezie. Dar lipsa, absenţa e mai frumoasă, lasă
mai mult loc imaginaţiei: o casă cu două camere, într-una dorm toţi ai noştri,
am închis uşa pentru că scârţâie şi nu are nici
un rost să-i trezim. Într-altă cameră din podeaua de lemn a răsărit
regina nopţii, un salcâm care rodeşte uneori şi tot aici păstram plasa pentru
prins peşte. Fantasme la kilogram. Câteva bucăţi de plastic şi gata, tabloul de
epocă Orşova 2012 e desăvârşit fără ca eu să mai am vreun amestec pot să îl
printez fără nici o intervenţie în nici un program. De ce nu pot rămâne ochii
mei prinşi în prima ceaţă de deasupra apei? Pentru că există în toate un
ascunziş adăpostitor al esenţei. Şi supravieţuirea
e tot o forma de un eroism: între timp
au răsărit câteva colibe şi pe Valea Ijnicului
unde cei de la blocuri îşi cresc găini şi porci. Porcul e un animal gras şi
cinic, câteodată conduce vreun Mercedes sau afaceri cu rambursare de TVA,
găinile gălăgioase şi proaste, consuma inutil spaţiul chiar şi cel publicitar,
dar primăvara prin mai acolo la umbra pădurii
e plin de flori iubitoare de apă şi foarte colorate pe care nimeni nu le-a pus,
mai sus e o cascadă. Totul adunat, totul pestriţ, totul părăsit.
La
piaţă sânt întâmpinată o vulgaritate ce
se vrea prietenoasă aud nume ale unor ţigări aduse de la sârbi. Mai sus o
femeie tânăra frumoasă îmbrăcată în ceva
ce aduce a port tradiţional şi cred că
e fericită după cum râde cu cei
doi copilaşi micuţi, mă întreabă în dialect dacă nu vreau brânză. Ce cauţi mai
femeie tu în lumea asta artificială cu colţuri tăioase şi beton rece? du-te
înapoi la tine la munte şi stai acolo la stâna ta de oi să nu mai rămână şi poeţii fără subiecte rural-arhaice şi pictorii
fără personaje prin peisaj.
Reformulând mai convenabil
candoarea e o specie rară.
Sus pe Alion la Zadra avem
noi o gradină, de fapt nu mai e gradină, e un lăzaret frumos, au mai rămas doar câteva flori lângă cabană,
treptele şi gardul. A cultiva, a creşte e greu, e dificil şi necesită multă
muncă, sacrificiu. Aşa că nu mai cultivam nimic. De aici de sus se vede totul până
în depărtare, cât putem cuprinde cu privirea. Aşa că şi exemplificarea ecleziastului se vede la
fel de bine: Lepenski Vir şi Dierna tot
de prin zonă şi ele sânt prea vechi, evul mediu e aproape uitat şi el, unchiul
meu Ioniţă Goanţă mi-a povestit că a găsit în curtea spitalului la oraşul vechi
când au săpat pentru canalizare un mic
sarcofag metalic cu un schelet şi ceva obiecte dintre care unele foarte
preţioase, bijuterii şi alte însemne
îngropate acolo din perioada popoarelor migratoare. Austriecii şi turcii
s-au tot bătut mai bine de o sută de ani, apoi nemţii cu ruşii apoi apa atotpurificatoare a spălat şi acoperit totul. Ca şi tăcerea, ca şi uitarea. Trăitori şi ei pe lumea
asta: revenindu-şi din tulburare şi spaimele morţii însă doar pentru scurt timp bucurându-se de-o pace
trecătoare şi ea. Unii fac afaceri cu vipere, alţii au montat eoliene mai sus
pe Drănâc. Embargoul a adus cu el odată cu prosperitatea neaşteptată şi
stridenţa ameţitoare pe care foviştii ar fi invidioşi, lângă un verde
fosforescent de reclamă publicitară casa mea tencuită cu praf de marmură şi
ciment alb pare acum o fortăreaţă medievală. Vecini pe stradă nu prea mai am,
unii au plecat, unii au murit dar sânt mulţi câini muşcători şi fără stăpân.
Iarna se înhăitează şi urlă a pustiu, e frig, e vânt .
În Orşova nu s-a construit încă un muzeu propriu zis de
istorie care să amintească de tăcerea de
sub ape deşi câţiva oameni cu conştiinţa au mai încercat, nu e nici un muzeu de
etnografie care să fi păstrat ceva din particularitatea
satelor demolate, nu e nici un muzeu de artă iar în Casa de Cultura este un
magazin chinezesc. Făceam spectacole cu şcoala, montaje literar-muzicale, la
dansuri participa cine avea costum popular, ne aranjau în ordinea înălţimii. Părinţii
mei cântau la corul sindicatelor şi mă luau totdeauna cu ei la repetiţii. Pentru
ca eleganţa clasică să-şi găsească un loc cât mai firesc femeilor li s-au făcut
rochii lungi de catifea neagră, bărbaţii erau îmbrăcaţi în costume de stofă
fină tot negre cu papion la gât. Îmi amintesc inaugurarea, ce multă lume, ce
mult fast, câta veselie. Strălucirile de toate felurile odată ajunse pe suprafaţa
de catifea de opreau, se leneveau, catifeaua era deci comodă, inertă nu
reflecta nimic, suporta orice. Mie nu-mi putea spune deci prea mult fiindcă
apucasem s-o compar cu o bucată de brocart
de mătase naturală nu ştiu cum rămasă prin dulap pe la bunică-mea şi pe care o
păstrez şi acum, e somptuoasă, textura ei fină şi compoziţia elaborată o asemănam
muzicii de pian, ca pe ceva măreţ, ceva adevărat. În pauze îmi puneau amândouă mâinile pe claviatura pianului şi mă
învăţau ”uite aşa se cântă” arpegii sau unele cântece pentru copii. ”Valurile Dunării”
de Ivanovici şi „Dunărea albastră” a lui Johann Strauss se ascundeau acolo
câteodată venea nu mai ştiu cine şi le cânta chiar foarte foarte bine, doar ca
pe un secret ca să nu le uite, şedeam şi ascultam cuminte în sala de repetiţii,
eram singurul public. După revoluţie
nu la mult timp am revăzut
pianul, mi s-a spus că sta aruncat într-o
parte acolo pentru că era dezacordat, l-am privit cu milă, nu mai era decât o biată mobilă dintr-o o secvenţă plictisită a după amiezii ineficient ca şi castitatea unei fete bătrâne
de fostă bună familie. Ideea de comoditate a catifelei aveam s-o vad înlocuită şi pe ea acum de sclipitoarele şi
artificialele mărfuri din import uşor de găsit la tot pasul totul ieftin, totul
la mâna a doua.
- Dacă ai alege să fii sau mască sau
suflet-cameleon, să-ţi iei o identitate furată de pe internet şi apoi să le consideri amuzante ca pe reclamele la
chipsuri ?
Pe faţada grădiniţei de lângă noi e o inscripţie veche de vreo 20
de ani pe care a făcut-o tata când mama încă lucra acolo. Bucata aceea roşie de
tablă pe care tata a scris cu alb „Grădiniţa” nu a mai
fost vopsită de atunci niciodată iar steagul tricolor a stat şi el acolo
decolorat şi sfâşiat ani de-a rândul, l-au schimbat abia la alegeri.
N-am putut să fiu educatoare, nu plăceam inspectoarelor, îi reproşau mereu
mamei că sânt prea emancipată şi că port blugi de la sârbi. N-am putut să-mi
însuşesc linguşeala într-atât de bine ca
să par credibilă, n-am putut să mă îngrămădesc în spaţiul îngust al
materialismului dialecticii, mi-am ales artele
şi am rămas cu ele în Timişoara. Am fugit la timp. Nu m-am mai întors niciodată
să pictez ceaţa.
Păstrez încă optimismul ca pe un steag
frumos dar acoperit şi el de s-ar putea
să nu devină ridicol în curând, e şi el tot din epocile trecute prăfuite ca şi
rama fotografiei strămoşilor mei. Uneori mă mai plimb pe malul Dunării ...ce să
mai caut? vreun vals, vreun cântec de
mandolină, vreo corabie veche...privesc doar ceaţa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu